Nu suport nișele. Nu suport cutiuțele astea frumos etichetate în care oamenii se vâră singuri și-apoi stau cuminți, fericiți că și-au găsit locul. Că sunt „ei”. De parcă „eu” e ceva fix, definitiv, o ștampilă pe care ți-o pui în frunte și gata, ai rezolvat misterul existenței. Cum să mă rezum la o singură etichetă, când eu nici nu reușesc să mă hotărăsc între un cappuccino sau un latte? Nu vreau limite. Nu vreau să mă hotărăsc „cine sunt” ca și cum aș fi un produs pe raft, cu ingrediente pe etichetă și dată de expirare. Viața are prea multe straturi ca să aleg doar unul și să mă prefac că restul nu există.
Cu fotografia e la fel. Nu vreau un stil, nu vreau on nișă, asta nu-i un drum bătătorit pe care-l urmez ca un hamster în rotiță. E un mod de-a mă uita la lume. De-a simți. De-a pune stop-cadru pe momente care mă mișcă, care mă dor, care mă fac să râd sau să vreau să fug în pădure și să nu mai vorbesc cu nimeni. Nu mă interesează dacă fotografiez o nuntă, un cățel pierdut în ploaie sau un străin care-și aprinde o țigară pe-o bordură la 2 noaptea. Important e să fie acolo ceva viu. Să mă doară puțin când apăs declanșatorul, să simt că las ceva din mine în imaginea aia, că nu doar documentez, ci trăiesc.
Dar nu, lumea vrea definiții. Lumea vrea să te pui frumos într-o cutie și să nu ieși din ea. Să fii „fotograf de nuntă” sau „fotograf de stradă” sau „fotograf conceptual” și să rămâi acolo, cuminte, că altfel nu mai ești credibil. Că altfel pari haotic. Oamenii au nevoie de un sistem de referință, să știe unde să te încadreze, să-și dea seama cum să se raporteze la tine. Dar ce te faci când tu ești mai fluid decât Excel-ul lor de categorisire? Când azi faci poze la apus și mâine fotografiezi un tomberon doar pentru că ți se pare că are un aer melancolic? Ce te faci când vrei să vezi lumea în toată complexitatea ei, fără să te limitezi la un singur filtru de Instagram?
Nu pot să rămân într-un singur loc, cu un singur hobby, cu un singur strat. Cine face asta? Cine chiar reușește să spună „asta sunt” și să nu simtă că minte un pic? Eu azi sunt altfel decât ieri și mâine o să fiu altfel decât azi. Mă schimb, mă răzgândesc, mă apuc de chestii, mă plictisesc, mă reinventez. Și nu cred că sunt singura. Doar că unii au mai multă răbdare să pretindă că sunt constanți.
Viața e prea scurtă ca să o vezi doar dintr-un unghi. Prea scurtă ca să te mulțumești cu un singur adevăr. Prea scurtă ca să alegi o etichetă și să te lipești de ea ca un abțibild uitat pe frigider. Și sincer, până la urmă, singurul lucru care contează e să vezi cu inima. Să nu te uiți doar la contururi, ci și la spațiile dintre ele. Să simți dincolo de imagine. Să nu fii doar o persoană care „face lucruri”, ci una care lasă ceva autentic în urmă. Oricât de mic. Oricât de ciudat. Oricât de nepotrivit ar părea pentru o lume care vrea să te bage-ntr-o categorie și să te țină acolo, ca să știe unde de unde sa te ia.
Nu stiu man... n-ar trebui să ne lăsăm puși nicăieri. N-ar trebui să ne intereseze dacă ceilalți înțeleg ce suntem. Poate că toată ideea asta de „a fi ceva” e supraevaluată și mai important decat orice e să fii ceea ce vrei tu, în fiecare zi, fără să te justifici nimănui. Poate că viața nu e despre coerență, ci despre explorare. Și dacă e așa, atunci mă declar haotică, inconsecventă și fericită să fiu toate versiunile mele în același timp.
