Ne place să credem că suntem buni. Că iubim. Că suntem toleranți. Dar, dacă ne uităm bine, iubirea și toleranța noastră vin cu asteriscuri mici, din alea aproape insesizabile, ca în contractele scrise mărunt, pe care nu le citește nimeni.
„Te accept, dar…”
„Te iubesc, dacă…”
„Te respect, însă…”
Nu știm să acceptăm un om fără condiții. Nu știm să privim fără să măsurăm. Tot ce e diferit devine o provocare, o excepție pe care vrem s-o corectăm, s-o încadrăm în ceea ce ni se pare nouă „corect”. Dacă nu seamănă cu noi, trebuie schimbat. Dacă nu gândește ca noi, trebuie „luminat”. Dacă nu crede ca noi, trebuie „ajutat să înțeleagă”.
Dar dacă nu e treaba noastră să schimbăm pe nimeni? Dacă iubirea reală nu e despre a-l trage pe celălalt spre tine, ci despre a-i sta alături exact acolo unde este?
Mi se pare că oamenii te acceptă ca pe o strategie, nu ca pe un reflex. Vor să vadă-n tine doar ce le convine, nu și ceea ce nu înțeleg. Și-acum, truth be told, iubirea care alege și selectează nu e iubire. E preferință.
Oamenii nu vor mereu soluții. Nici sfaturi. Nici un „hai, treci peste” spus pe un ton binevoitor, dar gol. Uneori, vor doar să simtă. Să fie triști fără să fie reparați, furioși fără să fie calmați, pierduți fără să li se deseneze hărți.
Dar de câte ori lăsăm pe cineva să simtă fără să ne grăbim să corectăm, să minimizăm, să aducem argumente? De câte ori auzim un „sunt trist” fără să simțim nevoia de-a răspunde cu un automatizat „nu mai fi” sau „hai că alții o duc mai rău”?
Am fost în ambele părți. Am simțit și n-am fost ascultată și, fără să-mi dau seama, am fost și cea care n-a ascultat. Pentru că ne e greu să vedem pe cineva suferind. Pentru că ni s-a băgat în cap că trebuie să fim utili, să oferim soluții, să „ajutăm”. Dar uneori, cea mai mare dovadă de iubire și respect pentru autonomia unei persoane e să nu te bagi între un om și ceea ce simte. Să nu-i spui că greșește doar pentru că vede lumea altfel decât tine.
Respectul adevărat nu înseamnă să accepți un om doar când e fericit, optimist, echilibrat. Înseamnă să-i dai voie să fie și trist, și furios, și confuz, și contradictoriu. Să stai lângă el fără să-l repari. Să-l asculți fără să-l convingi că „exagerează”. Să nu-i transformi emoțiile într-o problemă de rezolvat.
Să-l lași să fie ceea ce este, în ritmul lui.
Pentru că fiecare om are drumul său, și nimic nu e mai frumos decât cineva care înțelege că nu e datoria lui să te grăbească, să te schimbe sau să te facă să simți altfel decât simți. Ci doar să fie acolo. Și să te lase să fii tu, fără motive ascunse, fără asteriscuri.
