Despre cum ti-e creierul pe shuffle și nu poți da skip
În fiecare dimineață îmi promit că azi o să fiu om. Adică gen, om organizat, responsabil, cu liste, priorități, d-astea. Apoi mă ridic din pat și, în maxim 7 minute, mă trezesc spălând chiuveta de la baie, cu jumătate de șosetă trasă pe picior, în timp ce ascult un podcast despre fizică cuantică și îmi amintesc brusc că am uitat să răspund unui mesaj de acum trei zile. Nu știu cum am ajuns aici. Nu știu de ce fac asta. Dar știu sigur că, în timp ce mă uit fix în chiuvetă, creierul meu a plecat deja să rezolve altă treabă. Ce treabă? Nu știu, ceva important, gen sensul vieții sau unde am pus peria de par acum o saptamana.
Uneori mă gândesc că viața cu ADHD e ca și cum ai fi într-un film regizat de Tarantino, dar în care toate scenele sunt montate greșit. Începi un monolog existențial despre sensul vieții, dar la mijloc îți amintești că ai lăsat aragazul deschis (sau poate doar ai visat că ai gătit ceva, cine știe?), apoi sari direct la o obsesie subită pentru istoria samurailor, după care te trezești stând pe canapea, pierduta în feed-ul de pe Instagram, uitând de ce ai ridicat telefonul în primul rând.
Asta e viața cu ADHD. O cursă continuă între ce ar trebui să faci și ce face de fapt creierul tău, care are chef să contemple diferența între timp și spațiu în loc să plătească factura la curent. Nu e că n-ai vrea. Doamne ferește, îți dorești să fii eficient, să fii productiv, să ai viața aia frumos aliniată, cu deadline-uri respectate și haine împăturite în dulap, nu într-un morman care “se rezolvă el mai târziu”. Dar mai târziu nu vine niciodată. Vine doar acum, și acum-ul ăsta e un haos continuu în care trebuie să ții minte zece lucruri în același timp, iar la final îți amintești doar unul și ăla greșit.
Și lumea nu înțelege. “Păi și de ce nu-ți notezi?” Bă, crezi că nu mi-am notat? Am 15 liste în 7 aplicații diferite, un carnețel început și abandonat acum două luni, plus trei post-it-uri lipite de monitor. Câteodată le găsesc și mă mir de ele, ca un arheolog care descoperă un papirus vechi. “Plătește curentu.” Ah, awesome, înseamnă că luna trecută era să rămân fără caldura (ca no, eu is old school si am soba de-aia ce merge pe pompa electrica) . Bine că n-am uitat iar. Sau am uitat? Aoleu.
Timpul e o glumă proastă. Îl simți ca pe un elastic care se rupe exact când ai nevoie de el. Cinci minute pot să pară trei ore, dar trei ore se evaporă în cinci minute. Deadline-urile? niște fenomene paranormale – până nu simți presiunea iminentă a dezastrului, nici nu există. Și chiar și atunci, de ce să faci azi ce poți amâna pe mâine, sau chiar pe poimâine, ca atunci poate nu mai trebe.
Relațiile? Oooo viata mea. Începi o conversație cu cineva și în timp ce el îți povestește ceva profund despre copilăria lui, creierul tău decide că e un moment excelent să-ți amintești refrenul unei melodii din 2003. După aia dai din cap ca și cum ai fost atenta, doar că între timp ai uitat ce a zis și acum trebe să improvizezi un răspuns care să nu te demaște complet. Sau, și mai rău, sari de la un subiect la altul cu viteza luminii, iar oamenii normali – cei care au capacitatea ciudată de a termina o idee înainte să înceapă alta – te privesc cu ochii mari, încercând să găsească o logică acolo unde tu ai deja un întreg fir narativ, doar că e editat ca un videoclip glitch-uit de pe TikTok.
Nu zic ca-i frustrant. Tare. Ca nah, suntem oameni si noi si, ca oamenii, ne adaptam, chiar si la haosul din mintea noastra, dar devine cu adevarat frunstrant atunci cand oamenii îți spun, cu fața aia serioasă, de parcă au descoperit sensul vieții: „ar trebui sa fii mai organizata.” Ah, da, super. Mersi, Sherlock, nu mă gândisem la asta. Oare de ce nu mi-am pus ordine în viață până acum? Poate pentru că lista mea de to-do arată ca un puzzle făcut de un copil de cinci ani high on Red Bull, si orice sistem de organizare pe care încerc să-l adopt se autodistruge în trei zile.
Dar hai sa nu ne focusam pe negativ… ca in toata nebunia asta există și o frumusețe aparte. Să poți vedea conexiuni unde alții văd doar haos. Să ai momente de creativitate pură, când creierul tău face salturi logice pe care nici tu nu le înțelegi, dar care duc la ceva cu adevărat interesant. Să te plictisești atât de repede încât ești mereu în căutare de ceva nou, ceva care să-ți reaprindă neuronii obosiți.
Așa că, până la urmă, poate nu e chiar așa de rău. Sigur, o să-mi pierd buletinu de încă vreo sută de ori și o să continuui să uit ce voiam să zic în mijlocul frazei, dar măcar niciodată, absolut niciodată, nu o să mă plictisesc cu adevărat. Iar dacă viața e un film montat prost, măcar să fie unul interesant, nu?
