Am făcut o sesiune foto cu Lidia acum ceva timp. Dupa putina alergare prin ploaie, am dus-o ca o cafea și am rugat-o să-i scrie o scrisoare sinelui ei mai mic. Atât. Fără reguli. Fără pretenții. Fără corecturi gramaticale sau cenzură emoțională. Și-a luat un pix și o foaie și a început să scrie. Încet. Cu ochii umezi și degetele puțin tremurânde.
O priveam cum vorbea cu ea însăși — cu versiunea aia mică, fragilă, care nu știa încă că o să supraviețuiască. Care încă se temea că e „prea” — prea sensibilă, prea visătoare, prea greșită. Și o priveam cum se apleca spre ea cu blândețe, ca o mamă bună care își mângâie copilul dar, în același timp, fiind și copilul care în sfârșit era văzut, auzit, îmbrățișat.
A fost mai mult decât o sesiune foto. A fost un act de vindecare.
Și m-a făcut să mă întreb: ce i-aș spune eu sinelui meu mai tânăr? Micuței care dormea cu fricile sub pernă și cu dorințe pe care nu știa dacă are voie să le aibă. Celei care se străduia prea mult să fie bună la toate. Apreciată. Cuminte. Celei care nu știa că nu e responsabilă pentru rănile altora. Ce i-aș spune?
I-aș spune: îmi pare rău că te-ai simțit singură, chiar și când erai înconjurată de oameni. Că ți-ai suprimat adevărul doar ca să nu superi. Că ți-ai trăit viața în funcție de oglinzile altora, așteptând să te valideze. Aș vrea să te iau în brațe și să-ți spun că ești enough, chiar și când nu performezi. Că ești iubită, chiar dacă uneori ești greu de înțeles.
Mi-ar plăcea să-i spun să nu se mai teamă de greșeli. Că nu-i o problemă să nu fie ca toți ceilalți. Că vocea ei e importantă, și lacrimile ei, și visurile ei. Și că durerea n-o să-o definească — o să-o modeleze, da, dar n-o va distruge.
Și poate, mai ales, i-aș spune că va veni o zi când o să se uite în oglindă și o să-și zâmbească sincer. Când n-o să mai simtă că trebuie să se schimbe ca să merite să fie iubită. Când o să-și poarte rănile ca pe niște semne de luptă, nu ca pe rușini. Când o să transforme tot ce a fost greu în ceva frumos — artă, empatie, lumină.
Pentru că, la final, cred că toți avem nevoie de asta: să fim văzuți de noi înșine. Să ne spunem lucruri pe care nimeni nu ni le-a spus la timp. Și poate nici nu-i prea târziu. Poate azi e exact ziua în care putem începe acel dialog. Cu noi. Cu copilul din noi. Cu adevărul nostru.
Așa cum a făcut Lidia. Fără rușine. Cu curaj. Și cu ochii plini de iubire.
